România – locul unde oamenii cu dizabilități nu luptă doar cu boala, ci și cu indiferența autorităților și a societății.

Campania noastră “Dizabilitate nu înseamnă imposibilitate” a scos la iveală povești de viață care pun în lumină nu doar neglijența, ci și crunta lipsă de empatie față de persoanele cu dizabilități din România. Recent, am primit mărturiile sfâșietoare ale lui Andrei P. și Irina D., două voci care au curajul să ne spună adevărul despre o realitate amară: indiferența unei societăți needucate și atât de departe de civilizație.

Andrei își aducea tatăl, persoană cu dizabilități, la o secție de poliție, în vederea eliberării unor acte. În fața clădirii, doar două locuri erau destinate persoanelor cu handicap – ambele ocupate. În disperarea de a găsi un loc apropiat, Andrei a parcat temporar alături. In secunda următoare un polițist iese furios, cerându-i să-și mute mașina: „Aici nu aveți voie să parcați, sunt locurile noastre!”. Andrei, cu calm și disperare, îi explică situația – tatăl său are un handicap și are nevoie acces. Dar replica polițistului vine ca o palmă peste fața bunului simț: rece, tăioasă și lipsită de orice urmă de umanitate: „Nu e problema noastră, căutați alt loc”.

Vă amintiți când, copii fiind, ni se spunea că polițiștii sunt eroii comunității, cei care îi protejează pe cei vulnerabili, pe cei mai puțin norocoși? Unde a dispărut acea educație? Cum s-a transformat figura polițistului – cândva simbol al siguranței și compasiunii – într-un exemplu clar de nepăsare și aroganță?

Povestea Irinei D. întărește acest portret sumbru al indiferenței din țara noastră. Societatea este oglinda autorităților. Irina încerca să parcheze într-un loc destinat persoanelor cu dizabilități, în fața unui spital, având același simbol afișat în geamul mașinii pentru tatăl său. Ambele locuri erau ocupate de o mașină parcată neregulamentar. Claxonează, sperând să obțină puțină considerație. În schimb, șoferul reacționează agresiv, mutându-și mașina cu dispreț și revenind cu o întrebare jignitoare, țipând: „Fă, ești cumva handicapată?”. Când a văzut semnul din geam, nici măcar nu a avut decența de a-și cere scuze. A plecat în trombă. 

De parcă realitatea cotidiană nu ar fi suficient de grea. O persoană cu dizabilități în România primește o indemnizație umilitoare de 500-700 de lei pe lună dacă are un handicap grav, și doar 300-400 de lei în cazul unui handicap accentuat. Acești bani nu pot acoperi nici măcar nevoile de bază ale vieții, cu atât mai puțin tratamentele speciale, echipamentele medicale, transportul sau asistența de care au nevoie. De distracție nici nu se pune problema. Ce alegere li se mai lasă acestor oameni? Între medicamente și alimente, între îngrijire medicală și nevoile zilnice ale familiei.

Accesibilitatea este un alt coșmar fără sfârșit. Instituțiile de stat, magazinele, clădirile publice și transportul în comun sunt, de cele mai multe ori, bariere de netrecut pentru cei cu dizabilități. Rampe inexistente sau prost proiectate, trepte abrupte, lifturi care nu funcționează – toate acestea transformă un simplu drum la o instituție într-o probă de rezistență demnă de un maraton. Cum pot acești oameni să-și rezolve problemele administrative, să acceseze servicii medicale sau să participe la viața socială când barierele par interminabile?

În România de astăzi, a fi persoană cu dizabilități înseamnă mai mult decât a duce o povară fizică sau mentală. Înseamnă a lupta zi de zi împotriva unei indiferențe crunte și a unei discriminări fățișe. Andrei și Irina ne arată, prin poveștile lor, că sistemul care ar trebui să protejeze și să sprijine aceste persoane nu face decât să le înrăutățească situația. Poliția, care ar trebui să fie un bastion al siguranței și al compasiunii, devine, din păcate, simbolul unei lipse totale de empatie și al absenței unei responsabilități reale față de cetățenii pe care ar trebui să îi apere. De cetățeni nici nu mai vorbim.