Nimeni nu e superior. Nimeni nu este mai „evoluat”, mai „patriot”, mai „iluminat” sau mai „curat” decât altul doar pentru că a votat într-un anumit fel.
Sentimentul de superioritate colectivă e, de fapt, una dintre cele mai periculoase iluzii sociale. Ne îndepărtează de realitate, ne alimentează disprețul și ne face surzi la orice voce care nu ne confirmă convingerile.
Și exact asta trăim acum: două tabere care nu se mai ascultă, ci doar își validează propriile ecouri.
Dar niciun popor nu s-a vindecat vreodată uitându-se de sus la cealaltă jumătate. Dimpotrivă. Când fiecare se crede mai bun decât celălalt, toți pierdem.
În ultimele luni, România a fost împărțită în două tabere care, deși proclamă valori aparent nobile, cad frecvent în contradicție cu ele.
O parte dintre cei care se declară susținători ai democrației, ai drumului european și ai libertății de exprimare par, paradoxal, să-și dorească aceste drepturi doar pentru sine. În numele acelei libertăți, tratează cu superioritate pe cei care gândesc diferit, îi etichetează, îi ridiculizează și chiar cer, uneori, sancționarea sau excluderea lor din spațiul public. Nu poți clama libertatea și în același timp să o refuzi altuia doar pentru că nu îți împărtășește ideile. Asta nu mai e libertate, ci dominație travestită în principiu democratic.
Pe de altă parte, mulți dintre cei care își asumă discursul conservator și creștin se abat flagrant de la valorile pe care le invocă. Să te declari credincios și să jignești constant, să semeni ură și dispreț față de ceilalți, e o ruptură clară între vorbă și faptă. Credința autentică nu se manifestă prin excluziune sau resentiment, ci prin iubirea aproapelui – fie el de aceeași părere sau nu. Dacă Dumnezeu ne-a creat pe toți, poate că e cazul să ne amintim că „aproapele” nu e doar cel care gândește ca tine.
Cât despre presă, poate că este momentul pentru un exercițiu sincer de introspecție. Sărbătorirea isterică a unui rezultat nu este jurnalism, ci activism partizan. Iar când ai „luptat” pentru un parcurs pro-european doar pentru că orice altceva ți-ar fi pus în pericol salariul sau contractele, nu se mai numește convingere, ci interes.
Presa, în mare parte, nu a fost arbitru, ci jucător cu miză. Iar dacă azi societatea e ruptă în două, cu ură, dispreț și neîncredere, e și pentru că jurnalismul românesc a abandonat de mult ideea de echilibru și onestitate
De 30 de ani încoace, majoritatea vocilor din presă sunt angajate politic, iar în această campanie, ca în altele, n-au făcut decât să toarne gaz pe foc.
Nu pentru adevăr.
Ci pentru profit.
Jurnaliștii ar face bine să se oprească puțin din goana după validare și să-și adreseze o întrebare simplă, dar esențială: mai suntem în slujba publicului sau doar a propriilor agende și alianțe? Nu e ușor să te analizezi sincer când tocmai ai „câștigat”, când ți s-a confirmat poziția. Dar exact atunci este cel mai periculos să te oprești din a-ți pune întrebări.
Aroganța câștigătorului a fost mereu o formă subtilă de orbire. Iar jurnalismul adevărat are nevoie nu doar de curaj, ci și de luciditate. Poate că nu e prea târziu ca măcar o parte din presă să-și reamintească de ce a ales meseria asta: nu ca să fie portavoce pentru cei de la putere, ci ca să fie contrapondere. Nu ca să dividă, ci ca să relateze onest. Nu ca să „formeze opinia publică”, ci ca să informeze fără manipulare.
Dar poate că tocmai acum, în liniștea de după furtună, e un moment bun să coborâm tonul și să ne uităm fiecare în oglindă – fără etichete, fără tabere.
Libertatea și credința nu pot fi folosite ca arme.
Sunt, în esență, punți.
Și dacă vrem o societate în care să putem construi ceva împreună, va trebui să începem nu cu celălalt, ci cu NOI ÎNŞINE.









Comentarii recente